Încă de la Revoluţia paşoptistă, primul capitol important din istoria creării statului român modern, ideea de a avea o bancă naţională începuse să prindă contur.
Încă de la Revoluţia paşoptistă, primul capitol important din istoria creării statului român modern, ideea de a avea o bancă naţională începuse să prindă contur. În Proclamaţia de la Islaz din 9 iunie 1848, citită de Ion Heliade Rădulescu pe Câmpia Libertăţii, se menţiona: „Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaşte facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n-a vrut să i-l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale”.
După mai bine de 30 de ani dificili, în 1880, România făcea cu adevărat paşi importanţi în direcţia modernităţii, fiind condusă de Carol I şi avându-l ca prim-ministru pe Ion C. Brătianu. La cârma Ministerului de Finanţe se afla Ion I. Câmpineanu, cel care urma să devină primul guvernator al Băncii Naţionale a României. Eugeniu Carada, astăzi recunoscut ca ctitor al Băncii Naţionale a României, întocmise un proiect de lege prezentat în Camera Deputaţilor pentru înfiinţarea unei Bănci de Scont şi Circulaţie, o condiţie fundamentală pentru o Românie modernă, o ţară în care, la acea vreme circulau tot felul de „monede străine, stricate şi găurite, şterse, cu o valoare redusă”.